— E paralizată din punct de vedere emoţional, spusese Dona Cristã odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită şi că nu simte nevoia vreunei schimbări.

Iar acum Dona Cristã venise la Staţiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei şcolii în legătură cu această orfană.

— Să cred că în toţi anii în care ai avut-o pe Novinha în şcoală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?

— Nu singura, răspunse ea. Cu câţiva ani în urmă i s-a dat importanţă, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinţii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă şi fiica Cidei şi a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinţii ei, aşa cum li se întâmplase altora.

— Chiar i-au pus asemenea întrebări?

— Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristã devenea mai zgârcită la vorbă. Dar şi aşa se spunea că ierarhia nu se înţelegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învăţăminte.

— Îmi imaginez.

— În esenţă, a spus că dacă părinţii ei i-ar asculta rugile şi ar avea putinţa să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei şi nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există şi precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinţii ei încă o iubesc, dar pur şi simplu nu au puterea de a face minuni.