— O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.

— Sofistă, dar şi expertă în vinovăţie: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinţii ei sfinţi, este ca şi cum Biserica ar afirma că aceştia o urăsc. Cererea ca părinţii ei să fie canonizaţi era o dovadă că Lusitania o dispreţuia; dacă se aproba, însemna că însăşi Biserica era vrednică de dispreţ. Episcopul Peregrino devenise livid.

— Bagă de seamă că el a trimis totuşi cererea.

— Pentru binele comunităţii. Şi au mai fost şi miracolele acelea.

— Cineva atinge mormântul sfânt şi durerile de cap dispar şi apoi strigă: „Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! Sfinţii m-au binecuvântat!”

— Ştii bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanţă. Papa ne-a îngăduit să numim orăşelul nostru Milagre, şi acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunţă numele ăsta Novinha se înfierbântă şi arde de furie ascunsă.

— Ori devine mai rece. Nimeni nu poate şti care-i sunt adevăratele sentimente.

— În fine, Pipo, nu eşti singurul care a întrebat de ea. În schimb, eşti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul Binecuvântaţilor ei părinţi.

Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de şcolile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.

— Are un prieten, spuse Libo.

Pipo uitase că fiul său se afla de faţă — Libo era atât de tăcut încât era uşor să uite de el. Şi Dona Cristâ păru să tresari.

— Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateţe vorbind astfel despre una din colegele tale.

— Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la şcoală.

— Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.