— Marcão.

— Marcos Ribeira, explică Dona Cristã. Băiatul acela înalt…

— A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.

— E într-adevăr puternic, întări Dona Cristã. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.

— Odată, când Marcão a fost acuzat de ceva şi s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.

— Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristã. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieţilor care făcuseră fapta şi au încercat să arunce vina pe umerii lui.

— Marcão nu vede lucrurile în aceeaşi lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreşte cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.

— Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.

Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo ştia înţelesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulţilor şi nici acela care ar putea să provoace mânia lor — cele două tipuri de înşelăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.

— Dacă am înţeles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aşteaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă.

Dona Cristã încuviinţă cu aer grav.

— Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreţiei noastre rugându-te sa ne laşi puţin singuri ca să…

Clătinând scurt din cap şi cu un zâmbet care părea să spună: „Da, înţeleg…”, Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paşilor lui făcând ca ieşirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreţie decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înţelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; ştia să-i facă pe adulţi să se simtă oarecum imaturi în comparaţie cu el.