— Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinţilor ei.

Pipo ridică din sprâncene.

— Pretinde că se pregăteşte intens în acest domeniu încă de când era mică. Şi că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.

— Are treisprezece ani, adevărat?

— Precedente există. Mulţi au trecut asemenea teste foarte de timpuriu. E cineva care le-a luat la o vârstă şi mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simţitoare şi practică, a susţinut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog — trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaţie şi să obţinem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. „Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. ” Astea sunt chiar cuvintele ei.

— Şi vrei să mă ocup eu de examinarea ei?

— Dacă ai fi atât de amabil.

— Mi-ar face chiar plăcere.

— Eram sigură că vei fi de acord.

— Mărturisesc acum că îi datorez asta.

— Cum aşa?

— Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aş vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.

Dona Cristã râse delicat.

— Oh, Pipo, tare m-aş bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheţii.

— Cred că-i aşa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheţii. Dar ce-ar simţi ea? Chiar aşa rece cum e, sigur că arde ca un foc.

— Ce poet eşti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purceluşii au înţeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?

— Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.

— O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios şi se opune oricărei încercări de preexaminare.