Pipo zâmbi.

— Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Şi dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.

— Libo nu-mi va da pace până nu va susţine şi el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aşa, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aşez în pat şi să mor.

— Ce zănatec plin de romantism eşti, Pipo. Dintre toţi bărbaţii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepţi pe fiul tău ca egal.

După plecarea ei, Pipo şi Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiţiile, atitudinile lui cu cele ale absolvenţilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr şi trebuia să mai acumuleze multe cunoştinţe teoretice şi practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de ştiinţă şi prin simţire un umanist. Până să-şi termine activitatea din seara aceea şi să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-şi dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.

Şi chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calităţi incontestabile de om de ştiinţă; dacă nu le avea, atunci va face în aşa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoştinţe memorate.

Pipo părea decis să-i facă greutăţi. Novinha ştia cum procedau adulţii când îşi puneau în gând să nu-i dea satisfacţie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. „Sigur, sigur că poţi da testul. Dar nu ai motive să te pripeşti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare.”