Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu şi nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca şi cum ea n-ar fi spus nimic.

— Înţeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste faţă de oamenii de pe Lusitania. Ţi-ai dat seama de nevoile comunităţii şi, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.

I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simţi în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.

— Şi acesta nu-i un motiv suficient?

— Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.

— Vrei să spui că sunt o mincinoasă?

— Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar şi tu trăieşti printre noi. Ţi-ai petrecut întreaga viaţă aici. Eşti gata să te sacrifici pentru noi, şi totuşi nu simţi că faci parte din această comunitate.

Deci Pipo nu era ca restul adulţilor care îi credeau şi acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.

— De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.

El clătină din cap cu gravitate, ca şi când ar fi cântărit răspunsul ei.

— Atunci din ce comunitate faci parte?

— Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluşilor, şi pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.

— Pe Lusitania sunt şi alte comunităţi. Tu, de pildă, eşti studentă — există o comunitate a studenţilor.

— Nu-i de mine.

— Ştiu. Prieteni nu ai, nici cunoştinţe apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îţi stă în puteri, să eviţi apropierea de viaţa acestei colonii şi contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieşti într-o izolare deplină.

Novinha nu era pregătită pentru aşa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse şi nu se gândise la o strategie ca să facă faţă acestei încercări.