— Nu-mi pasă dacă ne iubeşti ori nu. Eu trebuie să ştiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.

— Chestiune de psihologie. Părinţii mei au murit făcând munca asta, aşa că eu încerc să preiau rolurile lor.

— Poate că da, încuviinţă Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să ştiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-ţi permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.

— Singur ai spus-o! Nu aparţin nici uneia.

— Imposibil. Orice persoană este definită de comunităţi cărora le aparţine precum şi de cele la care nu aderă. Eu sunt asta şi asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiţiile tale au o conotaţie negativă. Aş putea face o listă nesfârşită cu ceea ce nu eşti. Însă o persoană care crede cu adevărat că nu aparţine nici unei comunităţi ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeşte, fie abandonându-şi identitatea şi pierzându-şi minţile.

— Aşa sunt eu, nebună până în străfunduri.

— Nu-i vorba de asta. Eşti animată de un sentiment înfricoşător al motivaţiei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să ştiu: cine vei deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ţi-e locul, la ce ţii, ce iubeşti?

— Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.

— Nu te cred.

— În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinţii mei, iar ei sunt morţi! Şi nici măcar ei — nimeni nu înţelege nimic.

— Doar tu.

— Sunt parte din tot şi din nimic, nu-i aşa? Dar nimeni nu-i înţelege pe ceilalţi, nici măcar tu, care pretinzi că eşti atât de înţelept şi plin de compasiune, dar nu reuşeşti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.

— Adică xenobiologie.

— Exact! Asta nu-i decât o parte.

— Şi care-i restul?

— Ceea ce eşti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, procedezi în mod stupid.