— Tată, îl întrerupse Libo.

Abia atunci îşi dădu seama că se oprise la zece metri de staţiune. „Tangente. Cele mai bune porţiuni ale vieţii mele intelectuale sunt tangenţiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înţeleg ceva. Ştiinţa xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă.”

Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea uşii. Imediat ce trecu pragul, ştiu cum îşi va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notiţele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo şi după ce vor fi mulţumiţi, Pipo va redacta un rezumat şi va permite computerelor să continue lucrul, introducând notiţele în fişiere şi transmiţându-le instantaneu prin ansiblu către xenologii din restul celor O Sută de Lumi. „Sunt mai mult de o mie de oameni de ştiinţă a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaştem şi, în afară de ceea ce pot descoperi sateliţii despre această specie arboricolă, toate informaţiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenţie minimă. ”

Dar imediat ce intră în staţiune Pipo înţelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă şi odihnitoare. Înăuntru îi aştepta Dona Cristã, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la şcoală de unul din copiii mai mici?

— Nu, nici vorbă, îl linişti Dona Cristã. Toţi copiii tăi îşi fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu şcoala şi să lucreze, chiar dacă e ucenic.