Libo nu-i răspunse. „O hotărâre cuminte”, socoti Pipo. Dona Cristã era o femeie înţeleaptă şi atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriţă a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minţii lui Cristos, şi-şi pierdea din frumuseţe când o vedea cum se înfuria în faţa ignoranţei şi a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenţi a căror ignoranţă şi prostie se topise sub focul dispreţului ei. „Libo, tăcerea e soluţia care îţi va prinde bine în situaţia asta.”

— N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristã. E vorba de Novinha.

Nu era nevoie să pronunţe numele de familie. Toată lumea o ştia pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârşise doar cu opt ani în urmă. Boala ameninţase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama şi tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto şi Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii şi tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înşişi. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.

Pipo îşi aminti cu claritate de fetiţa Novinha, care stătea agăţată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ţinea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agăţase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte şi, odată cu ele, şi sentimentele de atunci. Îşi aduse aminte că se întrebase: „Ce înţelege ea din toate astea? E înmormântarea părinţilor ei; a rămas singura supravieţuitoare din familie şi de jur împrejurul ei poate simţi uşurarea oamenilor acestei colonii. Aşa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoştinţă pe care o arătăm părinţilor ei? Au luptat şi au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferinţă de dinaintea morţii lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim nepreţuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinţilor tăi, ca şi a fraţilor care au murit înainte.