Privind-o, încercând să-şi imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-şi redeştepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de şapte ani, smulsă de vârtejul morţii care-i acoperise trupul cu excrescenţe canceroase şi ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle şi să se descompună; un nou membru, nici braţ, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare şi cap, dezgolindu-i oasele; corpul ei scump şi frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înţeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo îşi aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărţită cu alte cinci victime. Aşa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soţie şi de restul copiilor, simţise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Ştia că durerea lui era a tuturor, că pierzându-şi fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere şi asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăţa. Aşa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.
Micuţa Novinha nu avusese parte de aşa ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo — el cel puţin nu rămăsese fără familie şi era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaţa lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepţia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toţi îi lăudau părinţii; numai ea le simţea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alţii, dar să fi rămas în viaţă.