― Staţi o clipă, Dr. Hallam. V-am spus că nu-i tungsten, dar asta nu înseamnă că ştiu ce anume este.

― Cum adică nu ştii ce este?

― Rezultatele sunt absurde. Tehnicianul reflectă o clipă: Ba chiar imposibile. Raportul masă-sarcină nu-i în regulă.

― Ce vrei să spui?

― E prea mare. Aşa ceva nu poate exista.

― Atunci, rosti Hallam (şi, indiferent de motivul care-l îndemnase s-o facă, următoarea remarcă îl situă pe drumul spre premiul Nobel ― pe care, deşi se poate contesta, îl merita), află frecvenţa radiaţiei X caracteristice şi determină-i sarcina. Nu sta şi bate cîmpii.

Peste cîteva zile, în laboratorul lui Hallam intra un tehnician agitat. Radiochimistul îi ignoră expresia preocupată ― nu era atent la oameni ― şi întrebă:

― Ai aflat… Trase apoi cu ochiul spre laboratorul lui Denison şi închise uşa. Ai aflat sarcina nucleară?

― Da, dar e greşită.

― Bine, Tracy. Mai fă-o o dată.

― Am făcut-o de zece ori. E greşită.

― Dacă ai măsurat-o, asta-i. Nu poţi contrazice faptele.

Tracy se scărpină după ureche şi rosti:

― Nu se poate. Dacă le consider corecte, atunci ceea ce mi-aţi dat era plutoniu-186.

― Plutoniu-186? Plutoniu-186?

― Sarcina este +94. Masa: 186.

― Imposibil. Izotopul ăsta nu există. Nu poate exista.

― Asta v-am zis şi eu. Dar aşa ies analizele.

― Păi o astfel de situaţie lasă nucleul cu peste cincizeci de neutroni în minus. Nu poţi avea plutoniul-186. Nu poţi îngrămădi nouăzeci şi patru de protoni într-un nucleu care are doar nouăzeci şi doi de neutroni şi să te aştepţi să stea laolaltă măcar o trilionime de trilionime de secundă.

― Asta spuneam şi eu, aprobă răbdător Tracy.

Hallam se opri să se gîndească. Tungstenul dispăruse, iar izotopul său, tungsten-186, era stabil. Tungstenul-186 avea în nucleu 74 de protoni şi 112 neutroni. Putea ceva să schimbe douăzeci de neutroni în douăzeci de protoni? Cu siguranţă, era imposibil.