― Sunt semne de radioactivitate? întrebă el, căutînd un drum care să-l scoată din labirint.

― Mă gîndisem şi eu, replică tehnicianul, dar e stabil. Perfect stabil.

― Atunci nu poate fi plutoniu-186.

― Asta vă spuneam şi eu, doctore.

― Ia dă-mi-l şi mie, rosti resemnat Hallam.

Rămas singur, se aşeză şi privi stupefiat flaconul. Izotopul de plutoniu cel mai apropiat de stabilitate era plutoniul-240, unde 146 de neutroni aveau nevoie de 94 de protoni ca să stea laolaltă cu o stabilitate parţială.

Ce putea face acum? Situaţia îl depăşea şi-i părea rău că o declanşase. La urma urmei, avea realmente treabă de făcut, iar misterul acesta nu era de competenţa lui. Probabil Tracy făcuse vreo greşeală stupidă, sau spectometrul era defect, sau…

Ei şi? Trebuia să uite totul!

Hallam însă nu putea face asta. Mai devreme sau mai tîrziu, Denison avea să intre în biroul lui şi, cu surîsul acela enervant, avea să întrebe de tungsten. Ce să-i spună atunci? Putea răspunde: „Nu-i tungsten, exact aşa cum ţi-am zi!”

Cu siguranţă, Denison ar fi întrebat: „Da? Şi atunci, ce este?” şi nimic de pe lume nu l-ar fi făcut pe Hallam să se expună ironiilor care ar fi urmat afirmaţiei că este plutoniu-186. Trebuia să afle ce anume era şi trebuia să se descurce singur. Evident, nu se putea încrede în nimeni.

Aşa încît, peste două săptămîni, intră în laboratorul lui Tracy, cuprins de ceva similar unei furii nebune.

― Ascultă, nu mi-ai zis că metalul ăla nu-i radioactiv?

― Care metal? replică automat Tracy, înainte să-şi reamintească.

― Metalul căruia îi ziceai plutoniu-186.

― Aha. Da, era stabil.

― La fel de stabil ca starea ta mentală. Dacă ăsta nu-i radioactiv, te poţi apuca de altă meserie.