― Bine, doctore, se încruntă laborantul. Dă-l încoace, să-l testăm. Lua-m-ar naiba! Este radioactiv. Nu mult, dar este. Nu-mi dau seama cum de n-am observat…

― Şi atunci, cum să mă încred în povestea cu plutoniul-186?

Misterul îl prinsese pe Hallam. Devenise atît de exasperant încît reprezenta un afront personal. Cel care schimbase flacoanele sau conţinutul lor, fie le mai schimbase încă o dată, fie descoperise un metal cu scopul precis de a-şi bate joc de el. Oricum, era gata să răstoarne lumea ca să rezolve chestiunea, dacă aşa trebuia…şi dacă putea.

Era încăpăţînat şi avea o perseverenţă greu de descurajat.

Se duse direct la G.C. Kantrowitsch, aflat în ultimul an al remarcabilei sale cariere. Sprijinul lui era greu de obţinut, dar odată convins, nimic nu-l mai putea opri.

De fapt, peste două zile, Kantrowitsch excitat năvăli în laboratorul lui Hallam.

― Ai atins cu mîna conţinutul sticluţei?

― Nu.

― Nici să n-o faci. Emite pozitroni.

― Ce?

― Cei mai energici pozitroni pe care i-am văzut… Iar calculele tale asupra radioactivităţii obţin valori prea mici.

― Mici?

― Absolut. Ceea ce mă intrigă este că radioactivitatea creşte de la o măsurătoare la alta.

6 (continuare)

Bronowski scoase un măr din buzunarele fără fund ale jachetei şi muşcă din el.

― Bun, l-ai văzut pe Hallam şi te-a dat afară, după cum te aşteptai. Ce urmează?

― Încă nu m-am hotărît. Orice ar fi, o să primească un şut în fundul ăla gras. Ştii, îl mai întîlnisem o dată, cu ani în urmă, cînd am venit întîia oară aici; cînd credeam că-i un mare om. Un mare om… E cel mai mare escroc din istoria ştiinţei! A rescris istoria Pompei, a rescris-o aici… Lamont îşi atinse tîmpla. A ajuns să creadă propriile fantezii şi luptă pentru ele cu o furie bolnavă. Este un pigmeu cu un singur talent, abilitatea de a convinge pe ceilalţi că-i un gigant.