Asta a fost tot şi deja nu mai este atât de sigur că s-a petrecut cu adevărat. Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce fac este să menţină vie în el credinţa — sau speranţa, mai degrabă — că şi alţii, afară de el însuşi, sunt duşmanii Partidului. Poate că totuşi zvonurile despre marile comploturi ilegale sunt adevărate — poate că Frăţia chiar există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri şi execuţii, este imposibil să afirmi cu mâna pe inimă că Frăţia este un mit şi nimic mai mult. Uneori, Winston crede în existenţa ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă, numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne nimic, frânturi de conversaţie la care mai trage uneori cu urechea, însemnări ilizibile pe pereţii closetelor; odată, când s-au întâlnit doi inşi care nu se cunoşteau, a văzut chiar o mişcare imperceptibilă a mâinii, care ar fi putut fi un semnal de recunoaştere. Totul ţine de domeniul presupunerilor şi chiar şi incidentul de azi-dimineaţă mai mult ca sigur că fost în imaginaţia lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui, fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de acest contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-şi asume un risc neînchipuit de mare, chiar şi dacă ar şti cum să procedeze într-o asemenea situaţie. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă şi cu asta, basta. Dar până şi o privire echivocă devine un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care eşti obligat să trăieşti.

Winston se dezmeticeşte şi îşi îndreaptă spatele pe scaun. Râgâie, din cauza ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe pagină, îşi dă seama că, în timpul cât a stat plonjat în meditaţii, a mai scris ceva, prin cine-ştie-ce fel de dicteu automat. Dar nu mai este acelaşi scris neîndemânatic şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate: